Am vazut cum stau lucrurile cu pietrele de poticnire si cu amaraciunea. Am vazut ca amandoua problemele au puterea de a sufoca relatia noastra cu Dumnezeu, si amandoua minimalizeaza capacitatea noastra de a iubi, de a relationa, de a fi Biserica Lui. De aceea e, inca o data, extrem de important sa invatam sa ne pazim inimile…

Din pacate, mi-e teama ca intodeauna vor fi crestini care isi vor cere dreptul de a se ofensa, ori dreptul de a primii amaraciunea in inima lor. E un drept pe care teoretic il avem, dar ultima data cand am verificat, Cristos inca ne dadea de inteles ca viata crestina inseamna si sa renuntam la multe din drepturile noastre firesti…

Astfel ca, daca cineva ma calca pe “bombeu” :) cum s-a exprimat un frate in biserica noastra la ora de rugaciune, am dreptul de a ma ofensa, de a-l lua in ochi rai, de a-i raspunde cu aceasi moneda, s.a.m.d. Dar pot sa renunt la acest drept!

Tot la fel, cand bisericile noastre devin un fel de cluburi sociale, oameni ce se intalnesc duminica si fac aceleasi lucruri, si cred ca asta e modelul de a fi Biserica — am dreptul sa fiu descurajat si mahnit. Dar pot sa renunt si la acest drept…

E greu, dar cred ca una din lectiile cele mai valoroase pe care le putem invata in perspectiva Imparatiei lui Dumnezeu, e sa renuntam la dreptul de a fi raniti, ofensati, mahniti, la dreptul de a lasa armele jos, — ferindu-ne totodata sa nu provocam noi insine aceste lucruri…

DAR, — dar pentru ca intradevar conflicte de tot felul fac parte din viata noastra, si pentru ca intradevar suntem intepeniti in bancile bisericii, si in obisnuinta cu care facem (ori nu facem) toate lucrurile, vreau sa intelegem ca in astfel de contexte Dumnezeu si-a chemat intodeauna poporul sa se intoarca la El, cu inima, — cu o inima zdrobita.

Pentru ca exista putere intr-o astfel de inima. Exista smerenie in zdrobire.
Si cum spune un prieten de-al meu la avatar, — cu totii suntem franti.

Si totusi, Dumnezeu ne tine incheieturile, si traim.

Ori, o inima zdrobita, — privind lumea si tot ce se intampla prin ochii lui Dumnezeu, prin Scripturi, cu intelegerea data de Duhul Sfant, — nu are nimic deaface cu amaraciunea…

Lucrarea amaraciunii e doar tulburare, fara speranta.

O inima zdrobita in schimb ne va duce pe genunchi, in rugaciune intai de toate, si ne va unii mai mult, si ne va descoperii faptul ca doar functionand ca un singur trup, inimile noastre vor fi vindecate.

De aceea, as vrea sa vad cat mai multi crestini in bisericile noastre gata sa renunte la dreptul lor de a se ofensa, de a controla, de a manipula, de a pastra resentimente… As vrea sa vad in schimb o Biserica gata sa imbratiseze, cu o inima zdrobita, Evanghelia adevarata, minunea pe care am putea sa o traim in experienta Bisericii. As vrea totodata sa putem sa fim gata sa imbratisam cu transparenta limitarile si slabiciunile noastre — stiind ca nu in puterea noastra existam si ne miscam, ci in puterea lui Dumnezeu. As vrea sa vad o biserica maidegraba vulnerabila si sincera, dar lucida si treaza, decat una plina de mandrie si control, dar fara simtul realitatilor fizice si spirituale in care traim…

Daca doar ne-am lasa inima sa simta macar o parte din ceea ce a simtit Cristos pentru noroadele necajite si risipite, ca niste oi care n-au pastor, ori pentru Ierusalimul care n-a cunoscut vremea cercetarii, sunt sigur ca ne-am vindeca de amaraciune si de toate pretentiile noastre…

Si daca doar ne-am lasa inima sa simta apoi macar o clipa impreuna cu Ieremia povara realitatii, am stii ce inseamna o inima zdrobita, din pricina Domnului, din pricina sfintelor Lui cuvinte…

De aceea ma rog ca Dumnezeu sa ne dea o inima in care eul nostru sa fie zdrobit, pentru ca Duhul Sfant sa ne transforme.

Si ma rog de multe ori ca Dumnezeu sa ne dea o intristare care este dupa voia Lui, pentru ca astfel, Cristos negresit va gasi loc sa ne intalneasca…

Gandeste-te mai mult:

* Ce nebunie sa respingem o inima zdrobita si intristarea ce ne va duce pe genunchi, — atunci cand lucrurile nu sunt cum ar trebui sa fie, — tratandu-ne cu amaraciune, poticnire, resentimente, razvratire, s.a.m.d… Si totusi asta facem…

* Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită. Psalmul 51:17

* Inima îmi este zdrobită în mine, toate oasele îmi tremură; sunt ca un om beat, ca un om ameţit de vin, din pricina Domnului şi din pricina sfintelor Lui cuvinte. Ieremia 23:9

*Prin aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii. Ioan 15:12

Am senzatia ca intr-un fel, multi dintre noi am devenit un soi de crestini emo, — ori cel putin suferim de emo-acting, cu atata amaraciune adunata in contextul bisericii, si al relatiilor, si in urma multor “buf”-uri datorate pietrelor de poticnire pe care nu stim sa le ocolim; mare diferenta intre noi si copiii emo sincer nu prea vad privind reactiile pe care le avem in atatea situatii…

Uneori si eu sunt un crestin de asta. Suntem intr-o retea, ca in reclama de la Cosmote; insa daca vrem putem iesi din aceasta retea :).

Exista o oferta mai buna decat amaraciunea.

Ca sa va dau un insight, un punct de vedere, daca vreti, pe paginile bibliei Cain a fost un fel de emo, la fel Esau, ori fratii lui Iosif, la fel Imparatul Saul, sau fratele cel mare din pilda fiului risipitor — lasand ca amaraciunea, mahnirea, controlul, ofensa sa isi gaseasca loc intre emotiile si sentimentele lor, in viata lor.

Ori, amaraciunea nu e o chestie pasiva, ci e o stare a sufletului care incet, incet, — si cred ca putem recunoaste fiecare acest lucru — ne inchide, ne izoleaza, si intrerupe unitatea, legatura, drumul catre oameni si catre Dumnezeu…

Autorul Epistolei catre Evrei spune ca amaraciunea aduce tulburare, si afecteaza pe multi. Si asa si este… Gandurile pe care le avem cand lastari de amaraciune prind radacini in inima noastra nu vor ramane doar ganduri. Ne lasam raniti, si lasam ca amaraciunea sa isi faca lucrarea.

Iar in definitiv, amaraciunea e incapacitatea de a ierta, de a uita, incapacitatea de a ne muta privirea de la oameni, la Cristos, de la sursa de amaraciune, la Sursa de har si bucurie, — reinvatand mereu si mereu sa iertam, sa iubim, si sa mijlocim, mai degraba, pentru toate motivele de amaraciune pe care *le-am avea*…

Motive de amaraciune exista. Nu trebuie insa sa le avem, sa le adunam, sa le pastram… La fel ca pietrele de poticnire.

Mai presus de toate, ca si Petru — care a fost si una si alta din problemele noastre — putem sa devenim si noi parte din solutie, din rezolvare, indemnandu-ne la o dragoste fierbinte unii fata de altii, la o dragoste ce acopera o sumedenie de pacate, de rani sau dezamagiri?

Putem sa-L rugam pe Cristos, Gradinarului din dimineata invierii, sa smulga impreuna cu noi, astazi, si ori de cate ori va fi nevoie, orice lastari de amaraciune din inimile noastre?

Gandeste-te mai mult:

Croiţi cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat. Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul. Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea. Evrei 12:13-15

Mai presus de toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate. 1 Petru 4:8

La 1 an, Ruth ciripeste pe twitter.

www.twitter.com/rutheliora

Citeam acum 2-3 ani un interviu cu Moby in Relevant Magazine, chiar cover story-ul acelui numar, un interviu ce s-a vrut a fi mai mult despre muzica lui si recentul sau album de atunci. Insa tot ce a avut de povestit Mr. Richard Melville Hall, pe numele sau adevarat :), si toate motivele lui de lauda, aveau sa fie crucea lui Isus Cristos si viata pe care a descoperit-o in El; a vorbit atat de simplu despre credinta lui si relatia pe care o are cu Isus.

Moby marturisea ca il iubeste pe Isus. Insa Moby avea o problema cu biserica. Cauta biserica perfecta, si dezamagit, explica de ce il iubeste pe Isus, dar de ce nu iubeste si Biserica.

Si aici stau sa ma gandesc putin… Il inteleg pe Moby in afirmatia lui, la fel cum inteleg frustrarea multor crestini dezamagiti de diferite aspecte ale bisericii. Totusi, cu toate ca mi-a placut marturia lui, n-am putut sa ii dau dreptate in totalitate aici, pentru ca nu poti sa spui ca-L iubesti pe Isus, si sa nu iubesti Biserica Lui — sa nu suferi cu ea si pentru ea, sa nu te faci parte Bisericii, asa cum e ea, asa cum suntem noi…

Si uite ca am pus punctul pe i de la inceput.

Ma gandeam zilele acestea cati dintre noi nu avem aceleasi sentimente ca si Moby. Cati dintre noi nu am ajuns deziluzionati cu biserica, din cauza unor experiente triste, din cauza unor dezamagiri, din cauza unor lideri a caror viata duplicitara a fost expusa. Cati dintre noi nu suntem ofensati, scandalizati, raniti din cauza bisericii…

Numai in ultima perioada cate lucruri s-au intamplat…

Nu vreau sa trec nume in revista si nici situatii specifice (help me Lord), dar ma gandesc la biserici care se fragmenteaza, ma gandesc la lideri care falimenteaza in lucrarea publica din cauza usurintei cu care privesc lucrarea lui Dumnezeu, ori falimenteaza in viata de familie din cauza lucrarii publice. Ma mai gandesc la partide, la certuri pentru tot felul de nimicuri, la invidii care ne despart, la rani pe care ni le daruim unii altora cu generozitate…

Si daca credem ca lucruri de-astea se intampla numa’ in America, ori ca sunt cazuri izolate, cazuri “speciale”, cum ne place sa le spunem, tratandu-le cu manusi, sa nu ne murdarim — din pacate, ne inselam, — ceea ce, daca stau sa ma gandesc bine, in cazul de fata nu-i neaparat rau. Uneori sa nu stii tot ce se intampla, in astfel de stiri, e mai bine, mai sanatos.

Dar totusi, si o atitudine triumfalista, fara simtul realitatii, fara cercetare, e extrem de daunatoare. Cred ca a fost o astfel de atitudine triumfalista acum cativa ani buni cand ne bateam cu pumnul in piept prin lume cum ca pastorii evanghelici sub grea povara comunista nu au colaborat cu fosta securitate, — ca in ultimul an si ceva, sa descoperim de fapt cum au stat lucrurile… :(

Dar mi-e teama ca problemele de atunci, sunt putin mai putin grave decat cele de acum. Cel putin prin prisma celor multi care sufera, celor afectati, celor care se impiedica astazi.

Nu vreau sa trag concluzii, dar anumitor temeri le dau glas si mi le asum, ca si pana acum.

Si totusi o concluzie ar fi… In toate acestea, o lume intreaga abia asteapta sa arunce (pe deasupra) cu noroi spre Biserica, sa ne critice, sa ne desconsidere…

Ori, in fata acestor scenarii, nu e tocmai usor sa privesti inainte, sa fii incurajat, sa ai speranta, sa canti din toata inima. In astfel de situatii e foarte probabil sa privim la oameni, si sa ramanem pentru foarte multa vreme cu privirea “blocata” asupra lor; sa deznadajduim privind la situatia noastra, si cel mai trist lucru, sa nu mai privim la Cristos…

Dar chiar in astfel de momente ar trebui sa ne unim mai mult, sa ne incurajam mai mult, sa ne recunoastem saracia in Duh, ca trup, ca Biserica, si sa strigam dupa ajutor. Noi in schimb, devenim reci, si ii punem pe cei vizati sub disciplina, cu adunare generala, cu proces verbal, cu tot…

O alta teama pe care o am e ca ofensa si controlul care ne sunt “mijloace de organizare” in majoritatea bisericilor nu functioneaza! — pusi in fata lucrurilor scapate de sub control, vom privi descoperiti, socati, infiorati, scandalizati, in gol, la noi, la oameni — vom disciplina oameni — si nu vom reusi sa privim la Isus care dupa parerea mea inca mai scrie cu degetul pe pamant pentru multi, si nu vom ierta.

Si asta e cea mai mare nenorocire a noastra… Pe langa faptul ca in drumul nostru intalnim pietre de poticnire, ne impiedicam in ele atat de usor, ca niste copii, si ne adunam atat de usor, si uneori chiar cu o ciudata placere depozite de amaraciune, si vorbim atat de usor cuvinte care darama si ce-a mai ramas, cuvinte pe care n-ar trebui sa le rostim.

Cred ca aceasta e o alta tragedie la care participam mult mai multi. Felul in care reactionam cand suntem dezamagiti, si cum rezolvam situatiile specifice.

In biserica noastra, am sentimentul (o alta teama persistenta) ca in ultimii 3-4 ani, cativa membri ai bisericii pusi sub disciplina pentru diferite greseli s-au pierdut si au cazut si mai rau in cele din urma, chiar daca Dumnezeu i-a iertat, si au fost repusi “in drepturi” — pentru ca noi, ca biserica, nu i-am iertat cu adevarat, — pentru ca noi ca biserica nu am stiut sa le aratam dragoste si iertare asa cum ne-a invatat Cristos. Si in definitiv, pentru ca noi ca biserica ne-am impiedicat la randul nostru, in loc sa ii ridicam, si sa lasam totul in urma, — exact la fel cum Dumnezeu isi gaseste placere sa faca mila si sa arunce pacatele noastre in adancul marii…

E adevarat ca pietrele de poticnire exista. Pentru unii ar putea fi o piatra de poticnire si faptul ca am scris despre un DJ in acest post!

Pietrele de poticnire exista, si au existat mereu in istoria Bisericii.

E poate modul lui Dumnezeu de a ne dovedi mereu si mereu ca nu ne suntem autosuficienti, ca n-am ajuns inca la desavarsire, ca depindem de El, ca El e Arhitectul Bisericii, si ca ne face privilegiul de a lucra impreuna cu noi.

Si se prea poate ca El expune public falimentul noastru, pentru a ne testa capacitatea de a ne ierta unii pe altii, — pentru ca iertarea, doar iertatea, poate schimba vieti, inca o data, si inca o data…

Draga Biserica, de aceea vreau sa invatam sa nu ne mai impiedicam in aceste pietre, ci sa le le ridicam, sa le aducem la Cristos, cu credinta ca El le poate transforma in pietre vii, iar apoi sa ne sprijinim unii pe altii, sa ne incurajam, si sa ne continuam alergarea…

(va urma)

Tempus fugit, şi bine face ca fugit :)

Fetiţa noastră a început să umble singurică de mai bine de o săptămână. Şi-a luat inimioara în cei patru dinţişori :) şi şi-a dat drumul chiar în biserică, într-o dumincă după-masa, plină de bucurie (grăită! - nu negrăită) pentru marea ei realizare.

Aşa că, fata noastră are locomoţie.

Nu e grav, nu e grav deloc, dar rugaţi-vă pentru noi :) A fost, şi continuă să fie o perioadă în care trebuie sa fim tot dupa botoşeii ei :) — şi (şi) din această cauză voi mai întârzia pe blog, dar nu mult. Iar pe 22, când Ruth va împlinii un an, probabil ca dânsa vă va scrie din nou câteva rânduri :)

Să ai un copil al tău e extraordinar, really. Unele zile sunt ca şi cum am fi in Survivor, da :), dar majoriatea zilelor avem impresia ca e Crăciun :) — si asta spune totul.

Other than that, e o toamnă superbă acum. Zile atât de frumoase, însorite, şi calduroase.

So you’d better go outside, and play!

Intradevăr, cuvântul “inimă” a devenit un buzz-word, un cuvânt foarte vehiculat în ultimele postări aici :). Un prieten mi-a spus săptămâna trecută, citind blogul meu, că e deacord cu mine, — doar că viaţa creştină nu e doar viaţă devoţională, şi nu e doar dragoste, inimă, s.a.m.d..

I-am răspuns că şi eu sunt deacord cu el, aşa e, creştinismul nu e doar atât, dar cred că problema noastră numărul unu e inima asta nespus de inşelatoare, care se schimbă după orice anotimp, până ce nu mai ştim în ce anotimp trăim, nu mai ştim ce avem, şi nu mai stim ce vrem…

Mi-aduc aminte acum de Claudius şi de prietenii mei de la Bazna vorbind despre faptul ca inima problemei este problema inimii!

Şi uite că am mai scris cuvântul incă de doua ori :)

Dar lăsând gluma la o parte, e cât se poate de adevărat: inima problemei e problema inimii!

Problemele noastre ca şi creştini, frustrările, pierderile, căderile, pasivitatea, necredinţa — toate pornesc din inimă. Şi astăzi în biserici, daca ducem lipsă de ceva, nu ducem lipsă de programe, de predici, de laudă si închinare, de evenimente, ci ceea ce ne lipseste e o inimă transformată, — e răspunsul — la tot ceea ce a facut şi a salvat Cristos pentru noi.

Dacă am descrie creştinismul printr-un singur cuvânt, unul singur, care ar fi acela?… Personal, mă conving tot mai mult ca Dumnezeu caută un RĂSPUNS în viaţa noastră, prin felul în care trăim, prin viaţa pe care o trăim acum în trup.

Creştinismul e un răspuns. E totul, într-un răspuns.

Un răspuns din inimă.
Un răspuns prin poziţia inimii noastre.
Un răspuns prin dorinţele inimilor noastre.
Un răspuns printr-o altfel de viaţa, pe un altfel de drum.
Un răspuns pentru Dumnezeu…

Domnul Isus a spus că acolo unde va fi comoara noastră, acolo va fi şi inima noastră. Un mod foarte interesant, la Isus, de a pune o întrebare, la care aşteaptă un răspuns, nu?

Unde e inima noastră?

Vreau să înţelegem că dacă inima noastră este în Cristos, întreaga noastră fiinţă va fi în Cristos. Dacă inima noastră este transformată, întreaga noastra fiinţă va fi transformată. Dacă inima noastră este sănătoasă, întreaga noastră fiinţă va fi sănătoasă.

De aceea, cea mai importantă rugăciune pe care o putem rosti pentru noi vreodată, e ca Dumnezeu să aibe milă de inimile noastre împărţite, sau împietrite, sau zăbavnice, sau necredincioase… La fel ca David, la fel ca ucenicii… Ne vine greu să credem o mântuire aşa de mare, ne vine greu să credem că am fost aleşi, ne vine greu să credem că Dumnezeu se poate şi vrea sa se manifeste prin noi, prin slăbiciunile noastre…

Insă, dacă credem, — şi aici e misterul — suntem născuţi din Dumnezeu şi avem promisiunea că din inimi ne vor curge râuri de apă vie! Dacă credem, avem promisiunea biruinţei asupra lumii, promisiunea unui cer nou şi a unui pământ nou, promisiunea Impăraţiei lui Dumnezeu, care, spunea Isus, acum e înlăuntrul nostru…

De aceea atâta inimă :)
De aceea a spus şi C.S. Lewis ca nu avem un suflet, ci suntem un suflet! Suntem suflete, avem un trup…

De aceea Dumnezeu priveşte la omul nostru lăuntric… Mă rog sa umblăm împreuna cu el, să-l lăsăm să se vadă tot mai clar în cuvintele şi faptele noastre din exterior, şi să-l lasam să ne ofere zi de zi un pahar cu apă din râul de care vorbea Isus, din Duhul lui Dumnezeu, din Adevărul Său, din părtaşia Sa cu noi în viaţa la care am fost chemaţi.

—

In octombrie vom merge mai departe, tot cu scrisori de dragoste pentru Biserică. Nu vom mai vorbi atât despre inima problemei :), ne vom îndrepta spre alte lucruri, dar cred totuşi că următorul post va fi tot în aceasta zonă, pentru că sunt atatea inimi rănite şi dezamăgite în Biserică. Vreau să ne vedem cum reactionăm atunci când biserica ne dezamăgeşte, când cei în care credeam sunt expuşi având o viaţă dublă, când ne despărţim, ne împărţim, când suntem în mijlocul furtunii, şi nu plouă mântuire. E o realitate, oricât am vrea să nu fie aşa… Dar cum reacţionăm, cum ne păzim inimile, e foarte important.

Sper să revin cu cel puţin doua postări pe săptămână, acum că vacanţele au trecut, şcoala a început, şi statisticile spun că staţi mai mult pe internet :)

Jesus Saves, I Spend e titlul unei piese peste care am dat zilele acestea. Canta o artista pe nume Annie, dar semneaza St. Vincent, un indie-concrete, foarte interesant.

Muzica o gasiti pe youtube, iata aici insa versurile excelente:

While Jesus is saving I’m spending all my days
in backgrounds and landscapes with the languages of saints
While people are spinning like toys on Christmas day
I’m inside a still life with the other absentee

While Jesus is saving, I’m spending all my days
in the garden-grey pallor of lines across your face
While people will cheer on the spectacle we’ve made
I’m sitting and sculpting menageries of saints

Oh, my man my absentee
I’d do anything to please you
Come my love the stage is waiting
Be the one to save my saving grace

While Jesus is saving I’m spending all my grace
on rosy-red pallor of lights on center stage
While people have cheered on the awful mess we’ve made
through storms of red roses we’ve exited the stage

So. Well. Hmm… :) Zambesc pentru frumusetea si profunzimea versurilor, dar ecoul lor se intoarce frant si trist, pentru ca e insasi viata noastra aici…

Inca o privire dincolo de aparente, dincolo de suprafata lustruita a lucrurilor ce ne caracterizeaza in exterior.

Pentru ca, in timp ce Isus salveaza, noi cheltuim zilele si harul cu atata usurinta; in timp ce Isus salveaza, ramanem totusi de multe ori aceiasi prizonieri intr-o gradina cenusie; in timp ce Isus salveaza, ne cheltuim timpul invatand un rol, si jucandu-ne piesa in lumina reflectoarelor. — Si pentru ca in timp ce Isus salveaza, si face totul pentru a ne intoarce inimile, putini sunt gata sa salveze impreuna cu El, harul Sau salvator…

[…]

Nu stiu sincer de ce blogul meu e atat de pesimist in ultima vreme, si din cale afara de incurajator :)

Insa nu pot sa nu observ ca viata noastra prezinta o realitate pe care chiar Domnul Isus a ilustrat-o, a prevazut-o. Suntem fii risipitori, fiecare. Fiecare, in mai multe sau in mai putine lucruri.

Trebuie doar sa privim la vietile noastre. Trebuie doar sa sondam putin mai adanc in fiinta noastra. Sa mergem o mila in plus cu omul nostru launtric, sa-l lasam sa vorbeasca, iar noi sa tacem o clipa.

Stiu, e intradevar greu, e ca si cum am umbla pe o franghie deasupra unei prapastii. Prapastia suntem noi, privindu-ne de sus in jos. (Rareori ne privim pe noi insine de sus in jos!)

Insa Evanghelia minunata a lui Isus Cristos poate sa umple prapastia noastra cu o veste buna! Si e indeajuns! Evanghelia e siguranta care ne tine, si ne da curajul de a privi cu sinceritate in noi insine.

Iar vestea buna e ca daca ne intoarcem in casa Tatalui cu toata inima, vom gasi din nou har, vom primi din nou autoritate pentru a-L reprezenta, si vom primi din nou hrana si adapost pentru sufletele noastre, viata din belsug si privilegii in Numele Lui, ca niste adevarati fii, — pentru ca Isus a salvat atatea lucruri pentru noi!