Cand am pastrat ultima data o zi de post in special pentru multumire?
De cele mai multe ori postim cu scopul de a sta inaintea lui Dumnezeu pentru o cauza, nu? Pentru a cere un anumit lucru.
Dar cum ar fi macar o zi de post, every now and then, doar pentru a-I multumi lui Dumnezeu ca ne-a imbracat intr-o haina a laudei prin viata ce ne-a redat-o? — prin Prezenta Lui, prin calauzirea Lui, prin lucrurile Sale bune de care ne face parte zilnic, in orice anotimp, pentru trup si suflet.
O zi in care sa-i multumim din toata inima!
Si o zi in care sa invatam apoi sa ne purtam haina mantuirii in style :) cu bucurie, cu incredere, — ca ceea ce El a inceput in noi va duce la bun sfarsit.
Va aduceti aminte ca Iacov i-a daruit lui Iosif o haina deosebita, asa, ca de la tata la fiu? Sunt sigur ca Iosif a purtat-o ca pe un signature veritabil :)
Daca doar ne-am purta si noi haina mantuirii in style, — haina bucuriei adevarate, a dragostei, a grijii fata de altii, a sperantei — fara complexe, fara teama!
Ca si graphic-designer intodeauna mi-am dorit sa lucrez cu artisti, muzicieni, regizori de film si editori. Anul acesta se pare ca ajung sa le fac pe toate, site-uri pentru muzicieni, pentru film, si coperti de carte.
Printre ultimii mei clienti se numara unul la care nici nu visam, Aaron Keyes, worship pastor intr-o biserica din Atlanta. Un tip deosebit, contemporan si entuziast, dar in acelasi timp atat de natural, smerit si rezonabil prin felul lui de a fi si de a vorbi. Aici e o poza cu familia lui, — de cand poza, mai are inca un junior. Patru baieti :) Este deasemenea fondatorul unei scoli pentru pastori in inchinare, unde investesc inainte de orice in inima inchinarii… Lideri de inchinare sunt multi, pastori in inchinare, care sa starneasca inima bisericii pentru Dumnezeu, sunt mai putini. Aaron e fara dar si poate un pastor, iar cantecele lui nu doar ca incurajeaza, ci rostesc Cuvintele Vietii — ceea ce e mult, mult mai mult decat o incurajare…
Ascultati aici Not Guilty Anymore – de pe albumul cu acelasi titlu.
Si daca n-ati stiut de unde vine refrenul acesta, acum stiti :)
Un imn contemporan, Blessing and Honour – tot de pe acelasi album.
Fiind acasa la ai mei (in Pecica) mi-am regasit prin fosta mea camera desenele din urma cu 12-13 ani, — asa, de pe la sfarsitul secolului XX :)
Cu desenul, totul a inceput intr-o vara la Oradea, cand am prins cateva zile ploioase si n-am avut noroc de strand la Felix. Plictisit, si incurajat de Ligia, m-am apucat sa desenez ceva. Si incet, incet, mi-au iesit lucruri asemanatoare cu ce se vede mai jos.
Reprivindu-le dupa ceva timp, incerc sa imi dau seama ce sentimente traiam atunci, si ce am vrut sa exprim in aceste desene. Gandurile mele la 13-14 ani… E atat de interesant sa privesc si sa imi dau seama de varsta la care am inceput sa inteleg multe din elementele pe care le-am tot reluat in aceste lucrari. Timp, moarte, viata… multe cruci… Tin minte ca in decembrie 1997 un verisor de-al meu a murit, la doar 20 de ani, si ca am fost destul de marcat intr-un fel — ca si cum stiam ca moartea e o realitate, — dar fara sa ma sperie sau ceva… Primul desen de aici l-am facut gandindu-ma la Cristi, verisorul meu, la marturia lui, si la trecerea lui tragica.
Despre al doilea desen, prietenii mi-au spus ca are ceva din Picasso: jucaus, naiv, inedit.
Urmatorul e Iona – fuga lui Iona, cel din Biblie.
Iar ultimul de aici, nici eu nu stiu ce este, dar sigur pot spune despre carouri ca sunt dinaintea erei emo :)
Acestea sunt cele care imi plac cel mai mult din cate lucrari mai am. Cele mai reusite si inspirate, fara cruci si chipuri triste, cele de dupa vreo 2 ani de “practica”, le-am daruit mai multor prieteni de familie trecuti prin casa noastra.
Pana la sfarsitul verii promit ca o sa mai desenez. Asa, dupa 10 ani de pauza. Mai am 2-3 cartoane neatinse, – ce greu gaseam atunci cartoane bune! – si chiar cateva desene care ar merita sa fie finalizate.
S-a intamplat sa vad si eu zilele trecute, la televizor, Pianistul. Asta, recunosc, spune cate ceva despre cinefilul cine nu sunt tocmai eu. Si totusi, nu sunt asa rau pe cum pare acum :) Am mai prins si alteori bucati din acest film, dar probabil n-am reusit sa privesc in ochii lui Wladyslaw, sa ma pun in pielea lui pret de cateva minute…
Ca unul care nu a gustat niciodata realitatea razboiului, dar privind prin prisma lecturii, ori a filmelor, ori prin amintirile bunicilor nostri, nu pot sa-mi ascund sentimentul ca ceva atat de romantic transpare din chiar mijlocul durerii generale si a decaderii umane de dincolo de orice imaginatie. Iar singurul lucru cu adevarat romantic pe pamant, ori romantic in primul rand, cred ca e speranta… Doar cei care au speranta, un vis, doar cei care au o speranta mai puternica decat ispita de a ceda, de a renunta in fata circumstantelor doboratoare, doar acestia fac din viata ceva romantic si inalt.
Doar acestia supra-vietuiesc… La fel ca Wladyslaw.
Pe de alta parte, ca un pasionat calator cu gandul, te miri pe unde prin timp si istorie, prin stil, prin muzica, prin arhitectura, urmarind comportamente si situatii, filmul m-a incantat cu aerul anilor ‘40. E foarte trist si dureros ca o perioada atat de frumoasa, ca existenta si nivel de civilizatie a omului, cu un modernism in proportii atat de suficiente si fericite, sa fie marcata atat de adanc si tragic de nebunia gandurilor unor cativa ca Hitler, Stalin sau Mussolini…
Nu in ultimul rand, interpretarea lui Adrien Brody in rolul principal a fost una de exceptie. Dar cu siguranta meritele unui personaj extraordinar ii sunt cuvenite si regizorului pentru o selectie absolut inspirata. Privindu-l pe Wladyslaw asa cum era el in acei ani ‘40, mi-am salvat ochii, macar pentru doua ore si ceva, de la tot artificialul vremurilor noastre, etichetat in toate partile drept cool & trendy. Pur si simplu, exista atata autenticitate intr-o privire si un chip lipsit de mandrie si viclenie, in his un-coolness, cu trasaturi naturale si curate. Imi plac asa de mult oamenii acestia care par slabi si naivi, dar in care descoperi, cunoscandu-i, cei mai puternici si frumosi oameni, prin simplitatea si autenticitatea lor, prin calitatea de a fi ei insisi si nimic altceva.
In final, iata-l pe Wladyslaw Szpilman (5 decemberie 1911 – 6 iulie 2000) supravietuitorul din viata reala, cel care a inspirat filmul, adevaratul pianist de la radioul din Varsovia, indragostit de muzica lui Chopin, interpretand Nocturne in C minor.
Comentarii Recente