Am gasit dimineata aceasta cateva insemnari intr-un caiet vechi de vreo 6 ani, insemnari ce-au ajuns parte intr-un articol in urma cu 2 ani in revista Sensunic. Si cum vara aceasta ma rog sa gasim odihna — in atatea lucruri pe care le stim fiecare, in atatea lucruri in care suntem truditi si impovarati — reiau aici cateva paragrafe.
Tot cu ape de odihna.
Cand petrecem prea mult timp acoperind ranile vietii, devenim din ce in ce mai putin reali pentru cei din jur. Evanghelia devine artificiala si irelevanta pentru cei care au nevoie de ea… De aceea marturia noastra nu isi va avea izvorul niciodata in locurile in care ne ascundem pacatele si slabiciunile. Bucuria si pacea ne inconjoara in locurile in care stam in lumina lui Dumnezeu, ruinati, expusi, transparenti, gata sa primim in umilinta un Duh nou si statornic. Aceasta bucurie straluceste stiind ca suntem oameni pacatosi, disperati, si totusi in acelasi timp, cum ar spune Martin Luther, sfinti, fii si fice ale Tatalui, impreuna cu Isus Cristos, prin care orice pacat expus la lumina Sa este mistuit.
In relatiile noastre si in bisericile noastre multe lucruri s-ar schimba cu siguranta daca doar ne-am acorda unii altora licenta de a fi sinceri si autentici. Atunci cand renuntam sa ne mai ascundem slabiciunile, tot ce ne ramane de facut e sa celebram promisiunea eliberatoare ca Dumnezeu va intra in vietile noastre – implinind nevoia noastra dupa El. Pentru aceasta insa trebuie sa ne oferim unii altora fericirea de a ne recunoaste saracia din duh. Trebuie sa ne oferim unii altora intelegere si sprijin in caderile pe care le avem si sa creem o comunitate care nutreste o credinta mai profunda, mai vie, in puterea regeneratoare a Duhului Sfant.
Controlul sub care supunem vietile noastre anesteziaza doar adevarata stare a lucrurilor, si nu va reusi niciodata sa ne transforme in ceea ce dorim sa devenim ca si crestini. Cand ne permitem sa fim expusi si transparenti cu cei din jur, cand slabiciunile si temerile noastre ies la suprafata, vom avea in schimb o comunitate si o biserica gata sa vorbeasca despre har si speranta, prieteni gata sa ne readuca aminte Evanghelia si sa ne vorbeasca din nou despre iertare si restaurare. Lumea are nevoie de aceste lucruri mai mult ca orice…
Lumea si chiar foarte, foarte multi crestini (si asta doare cel mai mult) spun despre cei care mijlocesc, despre cei care vegheaza in asteptarea lui Cristos, despre cei care sunt gata sa plece dar si sa stea lucrand pentru mantuirea oamenilor, despre cei care au hotarat sa-si iroseasca vietile pentru Cristos, — ca ar fi cu capul in nori!… :)
Astfel, o tanara care a absolvit facultatea de stiinte politice si se pregateste sa isi urmeze in schimb chemearea de a fi misionara in Asia, e cu capul in nori. Astfel, prietenii mei care mijlocesc pe zidurile Baznei in fiecare zi pentru 1000 de suflete mantuite in Bazna, pentru risipirea intunericului si pentru venirea Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant, sunt cu capul in nori. Astfel, un om de afaceri roman din Romania (de mentionat) care daruieste lucrarii lui Dumnezeu 100.000 Euro pe an si traieste din 10% el, e cu capul in nori…
Dar ce ironie trista sa nu iti dai seama ca tocmai viata traita oricum altfel decat abandonat in mana Lui, inconstient de urgenta vremurilor pe care le traim, e o viata cu capul in nori, rupta de realitatea din perspectiva vesniciei…
Gandeste-te mai mult:
* Daca ne-am nascut din nou cu adevarat, ar trebui sa ne trezim de nenumarate ori pe zi.
Gordon MacDonald
* Religia adevarata nu ne va lasa sa adormim in comfortul libertatii noastre…
- Bono
* Da lumina ochilor mei, ca sa nu adorm somnul mortii, ca sa nu zica vrajmasul meu: “L-am biruit”!
Isus a flamanzit… Venind dinspre Betania, a vazut din departare un smochin infrunzit langa drum, si apropiindu-se a cautat sa vada daca va gasi ceva in el, — dar n-a gasit decat frunze, pentru ca nu era inca vremea smochinelor.
Si stim cu totii ce a urmat. Isus a blestemat acel smochin, pentru ca nimeni sa nu mai manance vreodata rod din el…
Pentru ca Isus a flamanzit…
V-ati gandit vreodata ca lui Isus ii e in acelasi fel “foame” de roadele noastre spirituale?
Vreau sa intelegem cat de simplu e sa “pozam” viata noastra devotionala, cat de simplu e sa aratam de la departare a crestini, cu cel mai des frunzis cu putinta, insa privind lucrurile cu diferenta, vreau sa intelegem cat de important e sa lucram in dreptul nostru in asa fel incat Isus Cristos sa gaseasca roade la venirea Lui, in viata noastra.
Pentru ca mi-e teama, — mi-e teama ca Isus a blestemat smochinul care avea doar frunze, din acelasi motiv pentru care ii va varsa din gura Lui pe cei ce vor ramane caldicei, — nici reci, nici in clocot in viata lor spirituala. Mi-e teama ca intradevar celui ce n-are roade, i se va lua si ceea ce i se pare ca are…
Mi-e teama ca multi vom fi ofensati chiar de Cristos in acea zi.
Domnul Isus are trebuinta de oameni care vor ramanea in El, aducand multa roada. In dreptul unora dintre noi e un anotimp al semanatului, si semanam cu lacrimi si rugaciuni; in dreptul altora e un anotimp al secerisului, si ne bucuram de roade in credinciosia lui Dumnezeu care ne mantuieste. Intre acestea insa, pentru multi crestini, din pacate, nu e niciodata vremea smochinelor, vremea roadelor spirituale…
Si lui Isus ii e foame.
Si cauta.
Se uita in fiecare zi, apropiindu-Se.
Gandeste-te mai mult:
* Cine îngrijeşte de un smochin va mânca din rodul lui, şi cine-şi păzeşte stăpânul va fi preţuit. (Proverbe 27:18)
* Vezi si pilda smochinului neroditor in Luca 13:6-9
Comentarii Recente